Colț de gând

de Silviu Marius Muntean

S-au întâlnit pe-un colț de gând,

„Suflet frumos” cu „suflet blând”.

Și se plimbau mergând la pas,

Prin toamna ce le-a mai rămas.

Aveau atâtea să își spună,

Câte în soare și în lună,

Dar ei doar se plimbau duios,

Sufletul blând și cel frumos.

Ei își spuneau în sinea lor,

În doi e totul mai ușor,

Dacă mereu sunt gând la gând,

Suflet frumos și suflet blând.

Într-un târziu suflet frumos,

Privind la frunze ce cad jos,

Pe suflet blând îl întreba,

Nedumerit în sinea sa:

-Cum poți să fii atât de blând,

Când peste tot sunt nori și vânt?

Dar suflet blând și curajos,

Îi spuse lui suflet frumos:

-Eu nu am fost atât de blând,

De când cutreier pe pământ,

Dar viața m-a făcut sa fiu

Blând, răbdător şi totuși, viu.

Dar tu? Cum ești așa frumos?

Când toate parcă-ți sunt pe dos.

Mereu lovit cu vorbe grele,

Însingurat sub cer cu stele.

-Eu sunt frumos fiindcă iubesc,

Tot ce e simplu și firesc,

Iubesc și câmpul plin cu flori,

Și ploaia care cade-n zori.

Și-așa frumos își povesteau,

Câte pe suflet ei aveau,

Pribegi prin vise și prin gând,

Suflet frumos și suflet blând.